Mâine intrăm în Săptămâna Mare, potrivit calendarului Bisericii Ortodoxe Române. Floriile. Duminica care începe Săptămâna Patimilor. Ultima săptămână de suferință. Săptămâna Victoriei. Săptămâna mea preferată din an.
Aseară am citit despre ce s-a întâmplat în ziua precedentă. Într-o sâmbătă, ca cea de azi. Chiar înainte de intrarea triumfătoare. Chiar înainte de ziua faimei fragile pe care Isus nu a căutat-o niciodată.
Toate cele patru Evanghelii vorbesc despre Duminica Floriilor, despre intrarea triumfală în Orașul Sfânt. Și toate cele patru cărți ne prezintă momente dintr-o zi ca cea de azi. Ziua dinainte de duminică: orbi care capătă vederea, vizitarea prietenilor Săi dragi – Lazăr, Marta și Maria, inima înșelătoare și falsă a lui Iuda, mulțimea de iudei veniți să îi vadă pe Isus și pe Lazăr cel înviat. Dar ceea ce mi-a captivat cel mai mult inima este…
Închinarea Ne-Preocupată-De-Sine a Mariei (Ioan 12:1-8). Maria L-a iubit pe Isus. L-a iubit atât de mult încât, în abandonarea și adorarea sa ne-preocupată-de-sine, și-a cheltuit ce avea mai prețios. Îngenunchiată în fața mulțimii care o privea, a uitat de ochii din jur care se minunau de acel moment intim. Singura ei audiență, singurul ei public, singura ei pasiune, singurul obiect al închinării ei era o Persoană – Isus. Și înaintea Lui era prosternată, cu toată inima, cu toată ființa.
O inimă ne-divizată și ne-distrasă.
Mirosul puternic al parfumului turnat pe picioarele lui Isus a umplut camera, la fel cum inima ei era deja plină de mulțumire. Darul ei a fost extravagant. Complet. Pentru că ea și-a oferit, de fapt, inima. În întregime..
Parul ei frumos – nevăzut de alții până atunci – a alunecat jos. Abandonul a fost complet. Nedemn pentru o femeie ca ea. Părul era personal. Părul era oferit și arătat doar bărbatului de care erai legată pe viață. Parul ei vizibil era declarația ei: inima ei aparține Celui care l-a salvat pe fratele ei. Și pe ea – nu de la moarte fizică, ci de la moartea și amorțirea atât de grea a sufletului ei.
Îngenuncheată în adorare, ea și-a proclamat dragostea. Și-a proclamat loialitatea. Și a mai declarat ceva, ceva ce urma să se întâmple – mântuirea ei, viața ei, viața fratelui ei, viața celor care stăteau fie în uimire indignată, fie în detașare față de acel moment intim și special – toate și toți depindeau de un singur lucru. De o singură Viață. De un sacrificiu. De jertfa Lui. Cel Căruia ea se închina era Salvatorul. Iar moartea Lui era iminentă. Nu se poate plăti altfel pentru păcat, decât viață pentru viață. Sânge pentru sânge.
Când începem să înțelegem ceea ce am primit de la Isus, ceea ce El a făcut pentru noi, nu putem răspunde altfel decât cu o predare totală. Nimic nu este prea prețios față de incredibilul dar de a-L avea pe El! Însă Isus nu mai este astăzi fizic, aici. Noi nu mai putem veni la picioarele Sale cu sticlele noastre de parfum prețios. Dar El încă ne așteaptă în închinare. În abandon total. Iar aceia dintre noi care vrem să trăim vieți abandonate închinării și urmării Lui, în fiecare domeniu, în fiecare zi (indiferent de zile și sărbători) – noi devenim parfumul, mireasma care umple lumea cu prezența, pacea, dragostea și speranța Lui.
”Căci, pentru Dumnezeu, noi suntem mireasma lui Cristos printre cei ce sunt mântuiţi şi printre cei ce pier.” 2 Corinteni 2:15
Leave A Reply