Lemnul greu și aspru apăsa pe umerii Săi sângerânzi. Așchiile intrau nemilos în carnea fragedă, necruțându-L de durere. Intensă. Fizică. Grea. Fiecare mișcare era o agonie. Fiecare îmbulzeală pe străzile înguste ale cetății erau ca niște șocuri de durere. Durere activă, nemiloasă. Trupul său părea aproape fără viață, incapabil de a mai purta lemnul crucii.
Învățătorul se opri. Durere în trup. Ascuțită. Durere în suflet. Despărțire de Tatăl. Păcat urât și greu, putregai milenial, din cele mai vechi timpuri, din acel moment din Grădină, până în viitor, la momentul glorios. Păcat și Moarte.
Își ridică ochii și îi văzu – erau ei, cei dragi ai lui, prietenii lui fideli, care nu mai aveau curajul să Îi stea aproape. Și femeile acestea devotate, care cu atâta drag L-au urmat – îi vedea de-a lungul procesiunii de moarte. De obicei mortul este purtat în bocete și tânguială, după ce a trecut pragul înspre veșnicie. El se purta singur spre moarte. El, Cel dinainte de veșnicie, Creatorul Timpului si Spațiului, Viața Însăși, Fiu de Dumnezeu, una cu Tatăl, devenind Cale spre veșnicie. Pentru ei. Pentru noi…
Durerea și deznădejdea lor de acum adăuga durerii pe care El deja o purta. Îl durea că nu aveau speranță, că încă nu vedeau cu ochii credinței că ceea ce se întâmpla acolo, atunci, era deja planificat, prevăzut și prevestit. Vălul de pe ochii și inima lor îl durea. Ah, ce face păcatul! Ce nevoie e de această Jertfă! A mai făcut un pas. Da, era nevoie de această Jertfă…și încă un pas…
Procesiunea nu era sfântă și demnă. Era menită să aducă și mai multă rușine și batjocură. Sentința de moarte era prin crucificare, înjositoare, prin expunere vulnerabila a trupului și a vieții. Prin tortură îndelungată, moartea venea din incapacitatea de a respira sub greutatea trupului dezgolit atârnat, prin efortul dureros de a mai lua o gură de aer. Lupta între viață și moarte, în văzul tuturor. Ca și cum nu ar fi fost deja îndeajuns, procesiunea spre locul torturii și al morții adăuga rușinii și batjocura publică. Drumul spre locul morții prelungea agonia durerii. Trupești și sufletești.
Când au luat lemnul de pe umerii Săi, L-a săgetat din cap până în picioare o durere ascuțită. Un nerv fusese atins în timpul torturii și acum până și un pas mic era ca un curent care Îi săgeta trupul. Crucea punea presiune grea pe rănile deschise, lipsa crucii activa durerea în alte zone. Durerea nu a știut să ia o pauză. Să ofere milă.
În sfârșit, ieșiră din cetate. Cetatea sfântă. Își întoarse privirea spre ea. Abia o mai vedea prin vălul de sânge care îi curgea de pe frunte. Țepii lungi ai coroanei batjocoritoare și umilitoare au pornit un șir constant de scurgeri de sânge care îi încețoșau vederea. Ierusalim! În aceeași agitație zilnică. De câte ori S-a rugat pentru cetate! De câte ori a plâns pentru ea! Forfota oamenilor care își căutau rostul, care trăiau de parcă această viață este totul, continua și acum. Ca și cum nu ar mai urma nimic după. Agitația procesiunii a trei oameni condamnați la moartea rușinoasă abia dacă a întrerupt pentru câteva momente agitația zilnică a privitorilor curioși. „Oh, fiice ale Ierusalimului, nu Ma plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi însevă și pe copiii voștri. (…) Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?”*
Apoi privi înainte. Chiar acolo, abia ieșiți din cetate, aproape de poarta de intrare – acolo e locul unde se va întâlni cu Moartea. Acolo se va lăsa biruit de Moarte. Acolo va experimenta despărțirea de Tatăl. Acolo! Stânca se ridica ciudat în fața Lui. Vânturile aspre și năvala ploii au sculptat o față uriașă în stâncă. Știa locul. Locul numit „Căpățâna”. Dinainte de a Se naște în lumea limitată de spațiu și timp, știa locul. Locul Jertfei. Locul dreptății și al dragostei – împlinite în același timp.
Și alții au mai fost răstigniți acolo. Nu pe înălțime, acolo se aduceau jertfele-urâciune pentru zeii-iluzie în care unii credeau. Ce mare era devotamentul lor și teama lor! O, de ar alege să creadă în El! Cum ar dispărea aceste eforturi fără valoare. Cum ar dispărea teama de bine-meritata pedeapsă pentru păcat. Cum ar putea fi îmbrățișați de dragostea perfectă, care Se dă pe Sine în ciuda respingerii și a ignoranței.
Procesiunea s-a oprit. Era timpul! Timpul! El, Cel dincolo-de-timp, Creator al timpului și al spațiului, urma să se lase biruit de moarte, în timp și spațiu, pentru ca oricine din timp și spațiu care crede în EL, să poată experimenta veșnicia într-o viață așa cum trebuia să fie. În prezența Sa perfectă, bună și iubitoare.
Ridicarea crucii, pironirea, ridicarea Trupului, setea care îi ardea gâtul, batjocurile celor care treceau, care nici nu știau ce se întâmplă de fapt, tragerea la sorți pentru hainele Sale – momente care se desfășurau acolo. În lumea văzută. Lumea nevăzută vedea ceva ce nu a mai fost vreodată. Și nici nu mai avea să fie. Lumea văzută nu știa că era martoră la cel mai extraordinar curs de evenimente din istoria timpului și spațiului. Întreg universul nu respira. Totul se mișca încet. Istoric. „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”**
Ispita dovedirii a venit ca un șuvoi peste întreaga povară a păcatului milenial. Măcar de ar știi! Măcar de ar vedea că El este promisiunea lui Dumnezeu. Ei nu știu că El este Cel lăudat? Că El i-a creat? Că El a ales să fie acolo, așa? Că El e Comandantul îngerilor care stau la dispoziția Lui pentru orice act de slujire? Soldații au tras la sorți pentru hainele Sale. Trecătorii și spectatorii râdeau, neștiind cât de mare este nebunia lor. Asta face păcatul, fie că ne dăm seama sau nu – ne ia mințile.
Și-a mai ridicat o dată privirea. Moartea domnea peste tot. De data asta chiar domnea. Triumfătoare. Rânjind.
„S-a isprăvit!” a rostit El, Și-a aplecat capul și Și-a dat duhul.
Moartea a învins azi. E vineri. E întuneric.
~
*****Meditația de azi e inspirată din descrierea celor patru Evanghelii și de călătoria în Israel. Locul despre care se presupune că a fost locul răstignirii este o stâncă localizată lângă una dintre porțile cetății Ierusalim. O stâncă sub forma unui craniu, un cap uriaș, bătut de ploi și vânturi. Biblia ne dă acest detaliu legat de locul răstignirii. Locul Căpățânii. E foarte posibil ca acesta să fie locul, dar chiar la baza stâncii este o stație de autobuz, cu multă agitație, cu forfota oamenilor care vin și pleacă din cetatea sfântă…Ce loc nepotrivit pentru cea mai glorioasă jertfă! În acea zi, extrem de profundă pentru mine, am înțeles mai mult din inima și geniul planificator al lui Dumnezeu. Cel mai probabil că Isus a fost răstignit într-un loc în care se răstigneau în mod curent oamenii. Pentru că o astfel de moarte era aplicată și pentru a fi o atenționare, adesea răstignirile aveau loc de-a lungul drumurilor care duceau la porțile cetății, pentru a fi vizibile, amenințătoare, înfiorătoare. Imaginea idilică a trei cruci pe vârful unul deal, în culorile unui apus cald nu par să corespundă cu realitatea crudă. Fiul lui Dumnezeu a fost omorât pentru a deveni plată pentru păcat, într-un mod crud, într-un loc lipsit de demnitate, în singurătate. În locul nostru. Ce dragoste imposibil de măsurat!
Nu grăbi ziua de azi. Stai și imaginează-ți. Citește textele răstignirii. Citește care sunt cuvintele lui Isus de pe cruce. Ce a contat să fie auzit? Noi, azi, știm că aici nu e finalul, dar avem nevoie să poposim aici. La locul morții și al suferinței. Pentru că noi am fost cauza. Păcatul nostru ar fi fost fără speranță dacă nu am fi primit ajutor din afara noastră.
Azi reflectă la dragostea care a motivat o astfel de jertfă. O crezi? O vezi? O primești?
~
*Luca 23:28, 31
**Luca 23:34
Leave A Reply